NEÎNFRICAŢII

Sunt medaliaţii Bacăului şi ai Lumii. Patru sportivi care cunosc durerea fizică, sudoarea, dar şi bucuria victoriei. N-au cunoscut niciodată sensul verbelor “a se căina”, “a ceda” sau “a abandona”. Pentru că sus, pe podium, e gustul unic pe care nu-l poate da altceva decât bucuria de a fi învingător. Învingători în lupta cu alţi sportivi, învingători în lupta cu propriile limite fizice, sau cu emoţiile. Au demonstrat că orice vrei cu adevărat se îndeplineşte, cu condiţia să pui suflet în ceea ce faci. Au plecat aproape cu ochii închişi, fără bani şi în curajul tinereţii la campionatul mondial de Unifight din Praga. Ei, băcăuanii – Manuela Bârzu, Doru Bucătaru, Ionuţ Smerea şi Mihai Gosav. Desculţi şi cu palmele goale au demonstrat că nimeni nu le poate sta în cale. Şi au reuşit!

Manuela Bârzu, 24 de ani, sergent major în cadrul Inspectoratului de Jandarmi din Bacău. Practică judo şi lupte libere şi e medaliată la mai multe competiţii naţionale, balcanice şi europene. Un caz poate unicat, a fost componentă a loturilor naţionale ale României de judo (colegă cu campioana olimpică Alina Dumitru) şi lupte libere. Iar recent a fost selectată în al treilea lot naţional al ţării noastre, cel de Unifight. Şi-a reconfirmat valoarea, obţinând medalia de argint la full contact si cea de bronz la light contact la campionatul mondial de Unifight (categoria 78 kg), care a avut loc luna trecuta în Praga, Cehia.
Zâmbeşte mereu. Trăsăturile feţei sunt ferme, de ai zice că sunt sculptate cu dalta în marmură. Are vorba hotărâtă, cuvintele le pronunţă apăsat şi mereu e sigură pe ea. Mâinile cu degete lungi au semne de răni vechi în palme. O îmbinare perfectă între rafinament, curaj şi fermitate. Gândeşte ca un câştigător. Când îşi pune ceva în cap, îi iese. Mereu! “Eram mică şi mă băteau copiii în faţa blocului. Tata era mâhnit mereu din cauza asta. M-am dus la judo, la profesorul Manole, ca să învăţ să mă apăr. Nu ştiam că voi ajunge să câştig medalii la campionatele mondiale”, afirmă sportiva de 24 de ani. “Când aveam vreo zece ani mă uitam la medaliile câştigate de cei mai mari şi nici măcar nu aveam curajul să le ating. Zi şi noapte îmi închipuiam că va veni o zi când le voi câştiga şi eu. Am trăit pentru asta. Pentru a ajunge cu medalia la gât pe podiumul celor mai buni”, a afirmat Manuela Bârzu. Ştia că va câştiga la campionatul mondial de la Praga, pentru că îşi dorea acest lucru. Nu cunoştea parcursul obligatoriu din concurs, dar simţea că îl poate face cu ochii închişi. “Ne-am dus să câştigăm, deşi nu ne antrenasem în condiţii similare concursului. Toate antrenamentele le-am făcut la Palatul Copiilor. Frumos, nu? Ne-am antrenat pentru mondialele de Unifight, la Palatul Copiilor din Bacău”, râde Manuela cu toată faţa. “Traseul a fost greu, dar nu imposibil de făcut. Ruşii erau buni tare”, rememorează sportiva.

Pe Doru Bucătaru “l-o suduit” acasă tatăl

Doru Bucătaru, 26 de ani, profesor de Educaţie Fizică la Colegiul Naţional “Gh. Vrânceanu” din Bacău. A practicat judo de performanţă. Membru al lotului naţional de Unifight. Medaliat cu argint la light contact şi cu bronz la full contact la mondialele de la Praga (categoria 90 Kg).
A ales să practice judo încă din clasele primare, când era elev la Râmnicu Sărat. Nu este foarte înalt, dar este bine legat şi sportul face parte din viaţa lui. A absolvit Liceul Sportiv “Nadia Comăneci”din Oneşti, iar apoi Facultatea de Ştiinţe ale Mişcării şi Sportului din Bacău. “Mulţi am început atunci judo, dar puţini am rămas până la capăt. Aşa e în orice sport. După ani de judo, de premii şi de medalii câştigate, m-am trezit în ringul de Unifight. O nebunie frumoasă”, recunoaşte Doru Bucătaru. Odată întors acasă, s-a trezit că tatăl îl ceartă mai ceva ca atunci când era copil. “Când am ajuns acasă, tata era supărat nevoie mare pe mine. A început să-mi spună: «Eşti profesor, măi! Ce-i cu tine?! Cum de te-ai dus tu acolo să te baţi? Cum mai dai tu acum ochii cu ceilalţi profesori în cancelarie? Unde e prestigiul tău de profesor?»”, povesteşte medaliatul cu argint şi bronz şi râde cu poftă. Era stăpân pe el în meci, deşi sportivul moldovean cu care urma să lupte îl avertizase că exista posibilitatea să se plimbe cu “maşinuţa” (n.r. – targa). “Eu să mă plimb cu maşinuţa? Te înşeli! Era să meargă el cu targa până la urmă”, a spus Doru Bucătaru.

“Dacă îmi tremură genunchii, câştig”

Ionuţ Smerea, 24 de ani, bodyguard al cazinoului “Gold” din Bacău. Fost judoka de performanţă. Medaliat al mai multor concursuri naţionale şi internaţionale. Membru al lotului naţional de Unifight. Medaliat la mondialele de la Praga cu argint la light contact (categoria A 95 kg).
E înalt, cu o constituţie masivă. Calculat, raţional şi foarte pragmatic. Uneori temperamental. Nu vorbeşte mult, dar mai tot ce spune are legătură cu sportul. Afirmă că iniţial nu s-a simţit atras de judo, dar apoi şi-a dat seama că fizicul său este construit pentru mişcare. A început să îi placă judo şi nu a mai putut abandona acest sport. “Sportul mi-a intrat în instinct. În 2001 am devenit membru al lotului naţional de judo. Apoi, nu a trecut nicio zi fără antrenamente. La Praga nu ne-a ajutat nimeni. Nici Federaţia, nici nimeni. Pe banii noştri ne-am dus pe banii noştri ne-am întors”, explică Ionuţ Smerea. Este sigur de victorie daca îi tremură genunchii. “Intru într-o stare pe care nu pot s-o descriu. Un fel de exces de adrenalină. Şi încep să îmi tremure genunchii. Atunci ştiu sigur că voi câştiga”, a spus Ionuţ Smerea. A luptat în finală cu un rus. Este convins că a fost meciul lui, dar arbitrii au decis pentru el argintul.

Gosav: “Campionii adevăraţi sunt în ring!”

Mihai Gosav, 38 de ani, agent şef de Poliţie. A practicat judo de performanţă. A obţinut zeci de premii şi medalii la concursuri naţionale şi internaţionale. Azi este antrenorul lotului naţional de Unifight. Medaliat la mondialele din Praga cu bronz la full contact (categoria 95 kg).
Este foarte înalt şi are o structură osoasă. Păşeşte sigur pe el. Nu îi este teamă de durerea fizică şi povesteşte cum îl frigeau palmele pe funia pe care s-a suit în concurs. Nu râde şi vorbeşte cu patimă despre sport. Are mulţi prieteni sportivi pe care îi admiră şi respectă. E foarte ambiţios şi crede că visul de a dezvolta acest sport în Bacău va deveni realitate. Pentru el participarea la mondiale a fost o provocare. A vrut să demonstreze că la 38 de ani mai poate să lupte corp la corp cu cei cu 15 ani mai tineri decât el. Deşi ca formare sportiva este judoka, este convins şi azi că sportul care i s-ar fi potrivit cel mai bine este handbalul. “La 38 de ani, nu mă aşteptam să urc pe podium”, afirmă sportivul de 38 de ani. El este cel care a pus bazele lotului naţional de Unifight la Bacău. “Îmi cunoşteam colegii şi ştiam de ce sunt în stare. Le-am propus să facem o echipă şi am reuşit. Ştiam că au potenţial. Din ianuarie vreau să atrag copii şi să dezvolt un astfel de club aici în Bacău”, spune cu convingere Gosav. Afirmă că adevăraţii luptători sunt în ring. “Numai faptul că am ajuns în ringul de luptă înseamnă mult. Campionii adevăraţi sunt în ring. După traseu, puteam să renunţăm la luptă dacă nu eram pregătiţi. Faptul că am ajuns să luptam în ring, faptul că nu am cedat, înseamnă mult şi contează pentru noi”, a explicat sportivul de 38 de ani.

Şanse să devină sport olimpic

Universal Fight (n.r. – prescurtat unifight) este un sistem sportiv aplicativ militar, în care pot participa practicanţi ai unui sport cu caracter de luptă, ce conţine două etape consecutive. Prima constă în parcurgerea unei piste cu obstacole şi probe de tir. Orice obstacol nedepăşit atrage descalificarea sportivului. Cea de-a doua etapă, ce are loc imediat după, constă în lupta corp la corp pe ring. Federaţia Internaţională de Unifight a fost fondată, la Paris, în anul 2000, sub conducerea campionului olimpic de judo Serghei Novicov, din Rusia. În 2012, la Jocurile Olimpice de la Londra, unifightul va fi sport demonstrativ, existând şanse să devină sport olimpic.
Olimpia FILIP